E luni…

Un sunet enervant ma scoate din lumea viselor, deschid ochii si imi dau seama ca e telefonul. “De ce tipi asa ma?! Pai tre’ sa te trezesti. De ce? Nu stiu, tu m-ai setat sa sun la ora asta! Hai mai lasa-ma putin….10 minute…“. Inchid ochii si ma cuibaresc din nou in asternutul moale si cald… “CE MAI VREEEII???!! Pai….au trecut cele 10 minute. DEJA?” Ma ridic greoi din pat…si e asa friiiggg. Deschid televizorul. E Nety Sandu….parca ii vad cearcanele sub cele 5 kile de fond de ten si falsa ei voiosie ma face sa ma taresc in baie sa ma spal pe ochi.

Apa deabea curge si ea. “Ahh…te-am trezit? Daa!!! Scuza-ma te rog, dar vreau sa ma spal si eu“. Termin repede, ma imbrac si ies pe usa. Nici liftul nu vrea sa vina, dar insist, aproape disperata, caci sunt 9 etaje de coborat, reusesc “multumesc domnule lift!“. Afara oamenii par ca niste rame imbracate si zgribulite. Asfatul parca se incordeaza si el sub fiecare pas al meu “De ce ma calci?? Pentru ca nu pot zbura!”. Masinile motaie si ele la stop, cainii stau inghesuiti intr-un coltisor.

Ajung la metrou si ma uit la trepte, sunt asa de multeee si mi-e asa de leneee…bine ca nu tre’ sa le urc. Pare-se ca si scarii rulante ii e greu sa se trezeasca pentru ca vad oameni cum se chinuie sa urce treptele, aceleasi pe care eu le cobor. Bag cartela in aparat si tipa la mine:”CE FAAAACII??!?! Pai…ce sa fac? Vreau sa intru!“. In statie se simte o adiere si se aude metroul venind, suparat, parca, pentru ca el nu a avut parte de liber.

Comentariile sunt închise, dar trackbacks şi pingbacks sunt deschise.