Acasă…

Un cuvânt frumos, nu?

Eu l-aș numi mai degrabă un sentiment frumos…

Când eram mai mică mama îmi spunea mereu cât de important e să ai casa ta, un acoperiș deasupra capului, că toate celelalte se fac pe parcurs…

Multă vreme n-am crezut-o… însă ca la multe alte idei, timpul nu a făcut decât să îi dea dreptate… A venit vremea în care nu aveam decât un loc unde să stau… nu era deloc un acasă… nu aveam familie, nu aveam prieteni… aveam doar un loc unde să stau, un drum și un vis.

Încă îmi era dor de acel acasă unde mă simțeam la locul meu, unde nu mă simțeam singură nici măcar când casa era goală și pustie… În primele 3 luni plângeam în metrou pentru că nu puteam plânge în casă; orele vorbite la telefon cu mama, cu prietenele nu schimbau nimic.

Încă mai eram legată de alte locuri… de alte case…

Acasă nu este un loc… e un sentiment. E comfort, alinare, înțelegere, împlinire, stabilitate…

Dar timpul a trecut… cu fiecare carte, cu fiecare farfurie, cu fiecare prieten, cu fiecare cunoștință, cu biroul, cu locurile noi dragi, cu renovarea băi, cu locul unde l-ai întâlnit, cu schimbarea ușii, cu schimbarea grupului, cu fiecare factură plătită, cu fiecare amintire aninată într-un colț, cu prima floare adăpostită în balcon, cu prima pisică, cu prima cafea cu vecina din stânga, cu primul perete văruit de tine… cu fiecare lucru mic… devine acasă…

Și e chiar ciudat să ajungi să te simți stingher în locurile pe care altă dată le plângeai și să simți bucuria sentimentului de acasă în altă parte…

Spațiile se simt altfel… parcă și aerul e al tău…

Nu știu cum sunt alții… dar eu urăsc să nu mă aflu acasă… chit că plec în vacanță… patul nu e al meu și nu pot dormi… nu am la îndemână lucrurile necesare zilnic… nu mai pot să-mi derulez rutina zilnică… nu știu unde să-mi pun lucrurile și până să fac baie pare cel mai nenatural lucru…

După o săptămână mereu nu rezist să nu mă întorc acasă… la locul meu…

Am ajuns să prefer să chem lumea în vizită la mine decât să mă duc eu în vizită la alții… ce bine e uneori cu blogul când citești din urmă… cum plecam mai mereu în verile trecute… una două plecam la munte, una două o mică excursie… acuma prefer să chem muntele la mine… în loc să mă gândesc unde o să merg cu surioara mea când mă duc la mama, mă gândesc involuntar unde să o duc aici când vin încoace…

—————————————————————————————————————————-

Prin vâltoarea asta de lucruri mi-am dat seama că se împlinesc 4 ani de când sunt acasă.

Zilele alea par mai mult o amintire din viața cuiva… oameni noi cunoscuți… locurile atât de străine… adaptarea cu noi lucruri și locuri… responsabilitățile care s-au adunat brusc…

Acum e doar… casa mea… mă rog, nu a mea în totalitate… dar parcă sună bine pentru suflețelul meu a mea

Și zi de zi… abia aștept să ajung acasă.

Comentariile sunt închise, dar trackbacks şi pingbacks sunt deschise.