Oameni dragi

Nici nu îmi vine să cred că a trecut un an de când am început categoria cu Oameni dragi. Poate aș fi vrut să fie mai plină, dar prefer să mai aștept în legătură cu anumite persoane, până a le adăuga aici. Pentru că am pus niște oameni mult prea dragi mie și mult prea… minunați. Dar sper ca totuși timpul să mai limpezească niște situații (sau să îmi dea unii acordul să scriu despre ei pe blog 😆 ).

Bineînțeles, vine iar ocazia pentru a vorbi de fratele meu. 😀 My lucky seven. 😀

Relația noastră a început foarte devreme. De la nici 3 luni de la naștere, mi-a invadat viața. Și mi-a furat laptele. Rămânând din nou gravidă, mama a trebuit să renunțe să mă alăpteze. Hapsân de la început, ce să mai… Dar mama o făcea pe ascuns, să nu o vadă bunica… până când m-am stricat rău de tot la burtă. Am crescut cu lapte de capră și m-am pricopsit cu un sistem imunitar mai slăbit (spre deosebire de alții care s-au bucurat de lapte matern 2 ani). Dar cu o pasiune pentru lactate de capră. 😆

Premizele erau rele de la început. Dar cum să te superi pe mogâldeața care la nici un an întindea mâna spre rochițele tale să le fure?

Bine… astea sunt doar povești d-ale mamei.

Prima amintire cu el e clară. N-aveam nici 3 ani. Stăteam pe o masă și beam lapte din biberon amândoi. Pe vremea aia nu se auzise încă de pet, bieroane de plastic, deci erau de sticlă. El a scăpat biberonul jos și s-a spart. Plângând, a început să îl ceară pe al meu. Cred că s-ar putea cataloga chiar ca prima noastră ceartă.

Datorită vârstei apropiate, am avut mai mereu o relație bună. Ne jucam împreună, învățam împreună, ne descurcam împreună când rămâneam singuri acasă. Eu am învățat târziu să aprind aragazul (pe la vreo 12 ani), așa că mereu îl chemam când încălzeam ceva sau încropeam un dejun rapid.

Spuneam că am avut mai mereu o relație bună; asta pentru că a fost și o vreme în care ne-am înțeles prost. Adevărul e că pentru mine va rămâne mereu băiețelul care împărțea cu mine în jumătate și ultima bomboană, băiețelul ăla mic și blonduț care frunzărea manualele mele încercând să buchisească lucruri pe care urma să le învețe peste un an, băiețelul mic și candid care a plâns când mi-a venit prima dată ciclul, crezând că sunt grav bolnavă. Chiar și acum mă uit la el, și deși și părul i s-a închis la culoare, are barbă și e mai înalt decât mine… tot e băiețelul ăla…

Dar într-o zi a crescut… și era ciudat… căpătase o fire ciudată. Tumulturile adolescenței l-au apucat pe la începutul liceului și nu se mai înțelegea bine nici cu mine, nici cu mama. Am suferit mult. Ne certam mereu și simțeam că mă urăște atât de mult încât nu mă suporta nici 5 secunde în preajma lui.

Din fericire, acea perioadă nu a durat decât un an. Cred că în cele din urmă s-a regăsit pe sine însuși.

Și de atunci ne înțelegem de minune. În liceu nu existau prietenii mei sau prietenii lui; mereu îmi făceam loc și eu printre băieți și el nu refuza niciodată o șuetă cu prietenele mele. Stăteam până noaptea târziu vorbind pe tot felul de teme filozofice. v

El e cel care mi-a adus o parte din acasă aici când s-a mutat cu mine; în primul an de facultate a fost groaznic fără familie aproape. Cu el alături, mi-e mai ușor. Știu că indiferent de orice, am pe cineva alături. Pentru că prietenii, relațiile, se pot termina și la 80 de ani; dar familia rămâne familie toată viața, orice am face.

E adevărat că știm și să ne acordăm spațiul potrivit cât să nu ne sufocăm, dar și să lucrăm împreună spre un scop comun.

Îmi place felul în care insistă să ne salutăm deși ne vedem oricum seara acasă, faptul că îmi spune mulțumesc pentru fiecare chestie mică pe care o fac, chiar și dacă îi cumpăr ceva tot de banii lui.

Amintiri au fost multe.

La un moment dat s-a îndrăgostit de cea mai bună prietenă a mea. Nu știu de ce, dar nu îmi convenea. De parcă două părți distincte ale vieții mele s-au băgat una peste alta și s-au încurcat rău de tot. Oricum… ea plăcea pe altcineva și am răsuflat ușurată.

Pentru mine idolul feminin pentru el era colega lui din generală căreia îi lăsa flori în bancă înainte de oră. Acum, îmi imaginez pentru el o fată subțire, blondă, cu păr lung, cu câțiva ani mai amre decât el, de preferail studentă la medicină sau arhitectură.

El… el a fraternizat mereu cu iubiții mei în defavoarea mea. 😆 Mama zice că așa e la bărbați; ei se susțin mereu. Deși recunosc că de multe ori m-a mai temperat, deși nu-mi convenea că tot pe mine mă „certa” deși problemele veneau mai mult din partea cealaltă.

A fost alături de mine în multe momente grele… la un moment dat chiar salvând viața unui iubit de-al meu.

Pentru el am luat prima bătaie. Tot așa, eram mici și s-a legat un golan de el și i-am luat apărarea. În secunda doi m-am trezit cu un pumn în gură. Dar n-am regretat, aș trece prin mult mai multe pentru el.

E până la urmă persoana care mă cunoaște cel mai bine, care îmi ghicește mereu gândurile și intențiile (mai mult decât aș vrea, sincer)… dar hai să recunoaștem că are un avantaj de mulți ani.

Comentariile sunt închise, dar trackbacks şi pingbacks sunt deschise.