Sometimes things… just… end (sau despre ce n-aș scrie)

De când am descoperit și eu netul, adică de la începutul liceului, am fost în diverse comunități online. Asta pentru că, încă de la început, mi-a plăcut ideea aceasta de a cunoaște oameni din locuri și de vârste diferite, pe care cel mai probabil nu i-aș fi cunoscut niciodată; și făcând parte din tipologii diferite. Deși nu se poate spune că e tocmai locul unde ai putea cunoaște mai bine un om, anumite lucruri ies la suprafață, fie că vrei, fie că nu. Dar pe undeva, trăgând linia, am cunoscut mai multe lucruri despre oameni și viață, am meditat, am învățat din povești.

Însă nu am văzut niciodată aceste chestii ca un lucru permanent… sau aproape permanent. Nu. Le privesc ca etape ale vieții. Bine, e greu de spus că un forum sau un blog e o etapă a vieți… dar să zicem o parte din ele… sau… bine, nu prea știu să explic asta.

În timpul lor bine… ziceam că mi-ar fi foarte dor să nu mai scriu, că nu m-aș putea opri. Dar când am renunțat la primul forum (o comunitate în care am stat cam mare parte din liceu), totul a fost simplu. Pur și simplu într-o zi am simțit că s-a terminat, am încheiat și gata. Sau când am terminat cu blogul cu clementine atunci când am simțit că acea perioadă s-a încheiat. Bineînțeles, nu totul a fost frumos și venind din partea mea… uneori a fost, de pildă, „impactul” cu oameni incapabili să înțeleagă punctul altora de vedere sau să nu se atace degeaba. Nu sunt genul care să renunțe ușor la o confruntare, însă am învățat că nu e bine să lupți cu morile de vânt și dacă vrei să rămâi sănătos mintal, trebuie să mergi pe principiul „cel mai deștept cedează primul”.

Iar în ultima vreme (asta însemnând aproape din august) am simțit și această etapă încheiată. Dar uite că am decis să ascult sfatul cuiva apropiat care a zis să mai încerc… până la sfârșitul masterului… ar fi un final frumos.

Ideea e că nu vreau să fiu melodramtică&stuff. Sunt doar realistă. Nu vreau și nici nu îmi imaginez făcând toată viața asta. Și oricum… după introducerea asta lungă aș vrea să continui cu un articol pe care aveam de mult în plac să îl scriu.

Și după cum se vede în titlu, este despre lucrurile despre care nu aș scrie.

Tocmai prin prisma „ înțelepciunii” (deși e mult spus) căpătate în timpul ăsta petrecut online. Nu spun că nu am vorbit înainte despre ele. Sau că nu sunt detalii despre care unii dintre cititori știu. Dar, cel puțin pentru mine, am învățat că mai bine… nu.

1. În primul rând, nu aș vorbi despre anumite persoane din viața mea. Oameni care mă cunosc, știu de blog și m-au rugat în mod expres să nu vorbesc niciodată despre ei sau experiențele lor aici. Și am respectat asta, chiar dacă a însemnat uneori să nu scriu articole pe care aș fi ținut să le scriu, despre ei, despre anumite evenimente, ieșiri, etc.

Nu regret, pentru că orice om apropiat mie va fi mereu mult mai important decât blogul acesta. Sunt oameni care mă înțeleg, adică nu mi-au cerut să renunț la blog pentru că lor nu le plac astfel de chestii; doar că au vrut o limită.

2. Una dintre lecțiile dure a fost despre a nu scrie lucruri la nervi, supărări, emoții puternice. Chiar nu. Prefer să scriu pe loc ceva, dar să recitesc peste 2-3 zile, o săptămână, și să decid atunci.

3. Despre „identitatea” mea reală, despre slujba mea, detalii mult prea… de făcut să fiu detectabilă. În primul rând pentru că blogul ăsta nu are nici o legătură cu persoana mea, aia cu buletinul în mână. E despre gânduri, discuții… și nu mă reprezintă în totalitate și nici nu vreau să fac branding personal. Cine din cunoștințe am fost interesată să știe a aflat de acest blog, dacă am considerat că o persoană este capabilă să facă diferența dintre identitatea online și cea reală. Însă în viață dai și de mulți dubioși; nu știi ce se întâmplă.

Și apoi, sunt persoane care au făcut parte din viața mea, deși nu eu nu aș fi vrut, și care nu merită să cunoască o parte din sufletul meu… cel puțin partea expusă pe blog.

Apoi vin chestii legate de poziția mea, de noua mea slujbă… nu… multe lucruri nu trebuie să aibă legătură cu blogul ăsta. Aici nici măcar nu vorbesc de preocupările mele tehnice… cred că multora le-ar fi greu să creadă, din simplul blog, că eu sunt un inginer.

4. Despre relațiile mele. Asta e mai mult o regulă extrapolată din viață. Ce e între doi oameni, cel mai bine rămâne între ei. Nu consider că e normal să îmi expun mai mult decât trebuie o relație nici cu o prietenă bună, d-apoi în fața unor… necunoscuți. Și eu consider că am avut de câștigat din atitudinea asta.

Nu consider asta având legătură cu ceea ce vreau să exprim prin blogul acesta. Nu cred că e interesant nici dacă am o relație de 5 ani, nici dacă mă duc pe săptămână la întâlniri, nici dacă m-am certat, nici dacă am suferit, nici că „vai, ce mult iubesc eu, l-aș îngriji și dacă ar fi complet paralizat”, bla-bla-bla.

Da, ca și în prietenii, după ce trece timpul, devin obiectivă… atât la părțile bune, cât și la cele rele… poate aș împărtăși anumite lecții. Așa cum vorbesc și despre experiența cu „marele om”, prietena ce m-a iertat. E un context mai general, e altceva.

Nu știu…

Cel puțin așa văd eu lucrurile.

5. Și despre detalii prea intime, dar care nu ar face legătură cu eu din viața offline neapărat. Poate unora de aici li se par anumite chestii prea intime. Dar extrem de rar am vorbit de chestii pe care nu le discutam oricum și cu colegi de facultate sau muncă sau cunoscuți. Numai ce i-am chinuit pe mulți vorbind de sora mea.

6. Despre anumite păreri despre viață. Aici intrând și celebrele subiecte care mereu iscă anumite conflicte inutile și atacarea pur și simplu gratuită a unora, ca de pildă religia și politica. Îmi plac subiectele controversate, dar când am vorbit de unele, mi-am dat seama că nu poți discuta cu majoritatea oamenilor. Se atacă aiurea, devin defensivi, jignesc, judecă, se scandalizează… am observat la alții pe blog că iese prea urât. Și nu e vorba doar de ce aș spune eu, că și cititorii mei dacă spun ceva ce nu le convine… iese urât.

Mai sunt idei… dar închei aici… mai trebuie să scriu pentru săptămâna asta și alte articole.

Nu am scris pentru că nu am avut inspirație, pentru că nu am avut chef, pentru că am fost moleșită (ultimii musafiri în loc să plece duminică au plecat joi m-au antrenat ei)… ci pur și simplu pentru că în fiecare seară vroiam să dau blogul pe privat. Dar parcă… parcă citind din articolele altora am decis să mai rămân puțin aici. Măcar să îmi postez și restul rețetelor.

Comentariile sunt închise, dar trackbacks şi pingbacks sunt deschise.