După un sfârșit de săptămână minunat

Și nici nu se putea să fie minunat.

După ce mama m-a întors și răs-întors, că vine înainte să înceapă sora mea grădinița, că vine în vacanța ălora mici… la începutul săptămânii acesteia s-a hotărât să vină.

Aia mică… delir… în fiecare zi la telefon să mă anunțe că ea și-a făcut bagajul.

Gata, aproape toată lumea din familie era fericită și entuziasmată.

Până la un punct.

Eu bineînțeles, stăteam la muncă vineri cu grijă… dacă au ajuns… dacă sunt bine… dacă au pățit ceva. Grijile nu bagă de seamă că mama mai umbla prin București și când eu nu eram în planul cincinal (deși oricum eu am venit mult înainte de finalizarea lui. Dar deja o simțeam că vine cu mult bagaj, în ciuda faptului că i-am spus mereu că avem mâncare și aici. Iar aia mică îi mânca în strună, zicând „Și noi ce mâncăm la București?”, de parcă aici e pustiu.Și nah, și cu bagaj, și cu copil, și la drum lung…

Grijile mele fură degeaba. Și mama, cum știe ca orice mamă să pluseze, nu mă aștepta doar cu prezența lor, ci și cu mâncare bună.

Poate că sună egoist. Dar e așa bine când vin după o săptămână obositoare cu muncă și master și e deja mâncare făcută. Sau cum m-a trezit mama în weekend cu cafeaua gata. Chiar dacă dulce, cum o face ea și nu îmi place mie. Numai că… mi-e dor să mă alinte mama cum numai ea știe să o facă.

Aia mică… încântată de tot… de metrou… de lift… de colecția mea de pietre… de faptul că doarme cu mine în pat… de părculețele din București… de sumedenia de întrebări pe care mi le poate spune… de Ana… de Iță… de Kimi… de toate chestiile de fete… de tramvai… de oraș… de semafoare… de autobuz… de primii fulgi văzuți în Râmnicu Sărat când făcuse șoferul pauză… de așteptare… de cadouri… de căpșuni în noiembrie… de porumbeii din stație… de toate cele…

Și nu știu… în serile în care stau cu mama și fratele meu la bucătărie de vorbă… parcă sunt serile alea în care mă regăsesc… sunt serile în care păcălesc timpul și îmi imaginez că nu acuși acuși au trecut 5 ani…

Iar ca toate lucrurile bune, a trecut repede.

Chiar de dimineață Alex vroia să plece mai repede acasă. Că îi e dor de casa și jucăriile ei.

Și o înțeleg… o înțeleg cât se poate mai bine… dincolo de întâlniri, pupicei și îmbrățișări, oriunde ne-am întâlni, acasă acum înseamnă altceva pentru fiecare.

Am rupt însă cât am putut din weekend-ul ăsta, chiar dacă încep săptămâna frântă. Chiar dacă am stat răcită și umflată o oră în frig într-o autogară.

Mi-am reîncărcat bateriile spirituale și o să mai am o tură și weekend-ul viitor, că musafirii ăștia dragi nu știu decât să se aglomereze.

Duminica asta însă… nu am timp nici să scriu prea mult aici… și nici nu cred că o să fac altceva decât articole pe fugă.

Comentariile sunt închise, dar trackbacks şi pingbacks sunt deschise.