Aia mică… de tot

Nu se putea să ratez aniversarea asta, mai ales când e vorba de o altă capricoancă preferată a mea… adică sora mea. Care anul ăsta împlinește 6 ani, îi sărbătorește în mod fabulos, fără mine din păcate. Dar oricum, ziua ei e și de Crăciun, și de ziua bunicii, deci nu duce lipsă de sărbătoriri cu mine.

E foarte simplu și foarte complicat să vorbești de o persoană pe care o cunoști de pe când nici nu era. Ţin minte şi acuma ziua aceea de septembrie când mama l-a luat deoparte pe fratele meu în bucătărie şi au vorbit ceva. Nu era nimic anormal, dar eu simţeam că e ceva diferit în discuţia aia. Nu auzisem nimic, dar parcă ştiam… fără nici un motiv pentru care să cred asta, ştiam cumva că îi spunea că e însărcinată.

A fost ciudat, dar ştiam. Nu era ca o idee în cap „mama sigur e gravidă”… era mai degrabă un senzație indescriptibilă care descria totuși în sufletul meu tot. Şi m-am apucat de plâns. Când a intrat mama în cameră m-a întrebat de ce plâng. I-am spus că sunt supărată că nu mi-a spus mie prima. Mai târziu mi-a explicat că i-a spus lui prima dată pentru că îi era frică de reacţia lui. Atunci am văzut şi prima ecografie cu ea… avea patru luni.

Au urmat luni grele… erau nopţi în care adormeam plângând pentru că ştiam că mamei îi e rău, o durea burta, tot corpul şi îi era frică să nu piardă sarcina. Şi nu plângeam numai pentru mama, ci şi pentru ea… îmi era dragă dinainte…

Pe 25 decembrie am avut accident. A intrat un taximetrist beat în noi. Din fericire mama a fost în partea opusă, maşina intrând direct în fratele meu. Nimeni nu a păţit nimic grav, deşi maşina noastră a fost distrusă. Dar patru zile mai târziu, şocul i-a provocat mamei travaliul cu mai bine de o lună înainte de termen.

Îmi mai aduc aminte noaptea aia de 29 decembrie când mama cobora încet scările spre ambulanţă şi fratele meu a strigat pe scări după ea dacă putem face Revelionul la noi acasă cu nişte prieteni. Ce figură a fost mereu…

Mama a născut pe 30 dimineaţă, dar abia pe 1 ianuarie dimineaţa am putut să o vizităm. Pe 31 decembrie e şi ultima zi când am mers cu bunica undeva… la cumpărături pentru lucruri de copil… după aceea toate s-au schimbat.

Eu şi fratele meu eram chiori după 5 ore de somn, dar la 12 ziua pe 1 ianuarie am mers la maternitate. Mama abia se mişca. Am stat pe hol pentru că nu aveam voie înauntru… am văzut-o şi pe cea mică prima dată.

Numele i l-am dat tot noi… mă rog, noi am spus Anisia, dar ce să faci cu “moşnegii” ăştia surzi, au ajuns la Alexia. Şi Georgiana după bunica ei de pe mamă și bunicul ei după tată.

Primele luni au fost iarăşi grele. Eram în clasa a 11-a şi învăţam cu sora mea lângă mine. Mama a fost mai mult prin spitale. Apoi în primăvară bunica mea a făcut atac cerebral cu pareză pe partea stângă, iarăşi drumuri prin spitale. Eram o neîndemânatică; nici azi nu ştiu cum a supravieţuit săracul copil cu mine. Schimbatul scutecelor era banal; mâncatul şi adormitul era un chin. Mă chinuiam şi o oră să îi tai unghiile.

Şi cât de dezastruoasă am fost, totuşi cred că s-a format un drag şi mai mare de sora mea atunci. Uneori o tratez ca pe propriul meu copil, iar dacă mama ar păţi ceva, nu aş accepta ca altcineva înafară de mine să aibă grijă de ea.

Astăzi e copilul care mă aşteaptă în vacanţe şi concedii acasă, ştiind că poate să mă manipuleze cum vrea ea; şi care zice mereu la telefon “Când vii acasă la mine?”. Eu sunt veriga slabă în familie.

Poate e şi personalitatea puternică; sora mea şi la grădiniţă e lider. E şmecheră şi simpatică şi toată lumea o ştie, de la femeia cu lapte din piaţă, la oamenii care se crucesc pe stradă că mănâncă îngheţată iarna şi nu răceşte deloc. E fericită pe scenă când e la dansuri populare și e pasionată de matematică încă de la grupa mică.

Am fost alături de ea la primii paşi şi la prima zi de grădiniţă; am pierdut poate din cauza distanţei şi mai multe lucruri. Chit că o să mă sacrific și o să îmi păstrez cu dinții zilele de concediu când alții vor cutreiera în vară lumea, eu știu că zilele alea vor fi ca să pot fi alături de ea și în prima zi de școală. Creşte repede, e frumuşică şi cu lipici… mă face mereu să râd.

Îi place să facă poze și să i se facă poze. Îi place să facă totul ca mine când vin acasă. E determinată și știe mereu exact ce cadou vrea atunci când o vizitez. E un copil înțelegător și înțelege că nu trebuie să ceară ceva peste posibilitățile mamei, dar știe că la noi mai poate să întindă puțin coarda. Cum spunea și legat de trotinetă… vrea mov, roșie sau galbenă, dar se mulțumește cu ce găsim.

E ciudat să văd prin ea cum trece timpul… dar dacă e să mă iau după voioşia ei, timpul a trecut frumos. Și vreau din tot sufletul să îi fac copilăria mai frumoasă decât am avut-o noi, mai fără de griji.

Comentariile sunt închise, dar trackbacks şi pingbacks sunt deschise.