Un nou vis

Cei care mă citesc de mai multă vreme probabil își amintesc (îmi fac și eu speranțe că mă bagă totuși cineva în seamă) că am un plan pentru bătrânețe. Acela de a trage linia și a „celebra” 50 de ani de relație cu cineva. Acum, că e vorba de relație de iubire, prietenie, afaceri, colaborare, nu fac mofturi; să fie înafară de familie, că alea durează până la moarte.

Relațiile umane sunt atât de complicate, oamenii atât de schimbători… mi se pare extraordinar să reușești să construiești o legătură trainică, frumoasă și longevivă cu un om.

Acum… asta nu înseamnă că nu voi aprecia oamenii care rezistă alături de mine 40, 30, 20 sau 5 ani. Sau câteva luni.

E așa… o rezoluție pentru un viitor îndepărtat. Desigur, numărătoare e începută deja de ceva vreme la anumite persoane.

Însă în timp ce mergeam cu trenul la Brașov weekend-ul trecut, mi-a răsărit altă idee.

Vă vine să credeți sau nu, așa cum poate mulți dintre noi merg la munte în adolescență, în tinerețe, cu grupul de prieteni la munte… am văzut un grup de bătrânei. Își povesteau aventurile de odinioară de la munte, își făceau planuri pentru „distracția” din weekend. Unii erau cu perechea, alții singuri (probabil chiar văduvi).

Ei bine, vreau și eu!

Vreau ca la 60-70 de ani să mă urc în tren cu prietenii mei moșnegi și băbuțe și să mergem la munte. Să nu ne pese de vârstă, de probleme, de ce zice lumea. Să nu stăm acasă să spionăm vecini sau să ne uităm la televizor. Să râdem cu pofta aia specifică pe care am observat-o doar la cei în vârstă. Să ne mișcăm corpurile în descompunere 10 metri pe munte.

Să fim prieteni chiar dacă ne știm de o viață sau ne-am cunoscut acum 3 luni la azil.

Comentariile sunt închise, dar trackbacks şi pingbacks sunt deschise.