O secunda

…dar nu m-am putut abtine sa nu-l privesc in ochi constienta fiind ca asa, intr-o singura secunda se vor darama toate zidurile fortaretei pe care m-am chinuit s-o ridic in jurul sufletului meu in toti acesti ani si nu am putut sa nu zambesc in momentul imediat urmator, in timp ce acea dulce toropeala imi inunda trupul…no regrets! daca nu, unde mai e frumusetea?

Mi-am intins aripile amortite, fara sa le privesc macar cu coada ochiului…stiam ca sunt acolo cu toate ca am facut tot ceea ce era omeneste posibil sa le tai. La un momentdat as fi putut jura chiar ca nu mai erau acolo pentru simplul fapt ca am refuzat sa le mai privesc sau sa le ating!

Atat de minunat…! inima imi batea iarasi cu putere, gata sa-mi sparga timpanele si vechile senzatii mai puternice decat un drog au inceput sa-mi subjuge mintea. Pe cine am mintit? pentru ce si cum am putut sa ma privez de asa o minunatie? pentru integritatea mea mentala?

Pentru a nu-mi pierde mintile mai mult decat o facusem deja? dar oare nu in asta consta miracolul?! oare nu tocmai acest zbor razant, la limita dintre tinuturile ocupate de oricare doua sentimente contradictorii, existente pe suprafata pamantului, ni-l dorim fiecare in fond si la urma urmei?!…nu la asta visam, nu dupa asta suspinam?!

M-am lasat prada paianjenului, si m-am aruncat cu capul inainte in panza lui, fara urma de regret, fara cea mai mica ezitare. VREAU SA TRAIESC! mi-e dor sa traiesc!…si intr-o clipita am reconturat din dantela si miere, din venin si fiere intreg trecutul nostru. n-am ezitat un moment pentru ca ele izvorau din launtrul meu, ele erau EU.

O secunda, atat mi-a trebuit ca sa stiu ca, toate promisiunile lui, toate sentimentele mele reprimate si schingiuite nu au fost vorbe in vant si nici iluzii. O secunda, atat mi-a trebuit ca sa stiu ca, oricand, oriunde, orice ar fi, intotdeauna va fi doar EL…iar eu doar pentru el…!