Ssub semnul (auto)cunoasterii

Nu stiu daca e amuzant sau trist, dar stiu ca e cel putin ciudat sa consideri o persoana introspecta ca fiind falsa. Adica, de cand e gresit sa te cauti pe tine insuti in ceea ce esti, in interiorul fiintei tale?

Sau sa refuzi sa adopti atitudini care nu te caracterizeaza fara sa te simti nici macar putin vinovat sau ciudat? Sa nu simti nevoia sa evadezi din familiar, sa nu te rusinezi ca apreciezi frumosul si cultura?!

Sa nu te indoiesti ca adevarul salasuieste in tine si ca doar acela conteaza. Mai ales ca nu-ti lipseste tactul si nici diplomatia, nu esti niciodata brusca, iti vine usor sa empatizezi. Doar pentru ca nu tolerezi compromisul si nu te poti abtine sa fii sincera?sau din pricina puterii aceleia mistice de anticipare a evenimentelor…?!

Nu simt nevoia de schimbare, ma plac asa, veritabila si stranie darlucida si constienta. Imi place sa fiu singura cu gandurile mele, sa stau ore intregi devorand carti si sa descopar in fiecare o farama din mine sau din ceea ce n-am reusit sa definesc de una singura.

Imi place sa detin controlul asupra tuturor simturilor mele si sa cern implicatii inainte de a actiona. Sa intorc, sa sucesc, sa despart firul si sa nu-mi pun sperantele in suporturi exterioare. Sa nu-mi caut scuze dar sa gasesc intotdeauna una pentru celalalt, sa nu-mi fabric o imagine a mea proiectata in viitor.

Sa “pierd timpul” cu banalitati care ma fac sa ma simt implinita fara sa simt nevoia de a fi la curent cu ultimele barfe/stiri. Sa nu-mi caut schimbarea de aspect si nici deschiderea noilor posibilitati intr-o tornada. Sa nu-mi caut fericirea in anestezice si sa nu-mi fac o pasiune din adancirea depresiilor, angoasele sau temerile.

Sa refuz sa fiu un cameleon chiar si atunci cand tot in jur ma impinge catre mediocru si blazare. Sa inot…sa inot impotriva curentului fara sa privesc spre mal sau sa-i invidiez pe cei ce ma privesc de acolo cu acel zambet prefabricat de la o ureche la cealalta.

Si nu vreau ochelari, pentru ca nu cred ca imaginea e importanta. Si chiar de n-as avea trup mi l-as impleti din vibratiile ce ma inconjoara si de n-as avea ochi, mi-as face din simturile mele.

Stiu ca nu voi ajunge niciodata dincolo de marginile fiintei mele, dar nu sunt trista si nici nu incerc sa ma autodepasesc. Si-mi pare rau ca, chiar si asa, ma pierd, ma risipesc…si nu mai reusesc sa regasesc intotdeauna aceeasi intensitate, aceeasi nota dintr-un portativ mai vechi.

Si stiu ca voi ramane aceeasi naiva, cu aceleasi vise, aceeasi fetiscana manata de aceeasi inima mai mult o opera a caracterului decat a inteligentei. Nu vreau prestigiu, nici avere…nu vreau succes. Nu vreau sa conduc dar nici sa urmez.

Vreau doar sa merg,cu pasi mici si rari dar siguri sa fac ceea ce e necesar si posibil, Sa fiu perspicace chiar daca nu intotdeauna desteapta…sa am un sens. Sa admir si sa iubesc nu pentru ceea ce ar putea sa devina ceva/cineva, ci pentru ca acel ceva/cineva exista si este ceea ce este si pentru tot ceea ce sunt eu in preajma sa.