A ierta

Cred că persoana pe care am iertat-o cel mai mult de-a lungul vieţii mele este tatăl meu. E trist şi nu vreau să intru în detalii de ce tocmai tata. Ţin minte că atunci când aveam vreo 16 ani, s-a întâmplat să nu vorbim vreo 3 luni din cauza orgoliului meu. Între timp, am aflat că a fost la doctor şi a descoperit că are probleme cu inima. A trebuit să apară un moment de genul ăsta ca să mă scuture un pic şi să las deoparte supărarea pentru el.

Nu zic că acele zile m-au determinat să fiu într-un anumit fel, dar au avut o contribuţie în formarea mea alături de multe alte experienţe pe care le-am trăit cu oamenii din jurul meu. Nu mă îmbufnez pe cineva, nu există pentru mine figura „m-am supărat, nu mai vorbesc cu tine”, ci caut mereu o cale de mijloc. Pot atrage atenţia asupra unui gest, pot ruga să nu se repete sau pot încerca să înţeleg de ce aşa şi nu aşa, pentru ce şi din ce cauză s-a întâmplat într-un fel şi nu în altul.

Nu văd ce beneficii îmi poate aduce faptul că stau supărată pe cineva. Mi-aş înmulţi sentimente negative degeaba în loc să mă concentrez şi să îmi tocesc nervii pe lucruri mai importante. Dacă se întâmplă să mă dezamăgească un prieten fără să îi pară prea rău de asta, nemaipomenit – de la nivelul 3 de prietenie, ajungem la 5, dar lăsăm loc de bună ziua.

„Iartă-mă” şi „te iert” sunt cuvinte fie prea valoroase, fie prea ieftine, luându-ne din demnitate dacă le rostim. Şi foarte mulţi au impresia că dacă iartă nu dau nicio lecţie persoanei în cauză. Nu e chiar aşa.