Alergand prin amintiri

Dimineata clopoteii melancoliei imi gadila auzul. Un ritm binecunoscut dar de mult uitat. De cand nu m-am mai bucurat de iarna, de zapada?! de ce nu?! pentru ca ma supara faptul ca trebuie sa ma infofolesc?!

Sau pentru ca trebuie sa fiu foarte atenta atunci cand conduc?! Atunci cand pasesc?! Adultii!!! Cum ne place sa ne cramponam de detalii, sa ne infigem unghiile in real ca nu cumva sa pierdem controlul…

Si totusi, dimineata mi-am lipit nasul de geam si, prin semi-intunericul de afara i-am vazut: puzderie de fulgi albi, delicati si moi impletindu-se in acel minunat dans care se sfarseste intr-o imaculata mantie. Copaci, acoperisuri, munti…tot. Totul e alb.

Din loc in loc doar, acolo unde verticalitatea sfideaza forta si maiestria pictorului, mici pete de culoare intrerup pret de cateva secunde minunatia. Nu ma mai satur privind in jur! Si iarasi ma simt copil si-mi vine sa salt de fericire, sa o iau la goana trantindu-ma pe proaspata plapuma atunci cand voi ramane fara suflu.

Exact atunci constiinta ma trage inapoi, asemeni unei lese, sugrumand intr-o clipa jucausa fantasma: sunt femeie in toata firea! nu-mi pot permite sa ma fac de ras…!

Mirosul de coji de portocale care umple casa…si focul din semineu care sfaraie sau trosneste; aroma cozonacilor proaspat scosi din cuptor si inconfundabilul parfum de brad. Toate, toate imi amintesc de copilarie, de vacantele de iarna petrecute la gura sobei dupa o zi de sanius.

De glasurile vesele ale partenerilor de joaca. De cautarea frenetica a altei si altei partii mai abrupte si mai grozave. De bataile cu bulgari si mainile inghetate si rosii. De obrajii sangerii si de unicul regret: grabita cadere a intunericului! cling-cling, cling-cling! iar eu zambesc si zambesc…

Astazi o sa-mi retraiesc copilaria prin si alaturi de lumina ochilor mei. O sa-mi dau iarasi voie sa scap fraiele si sa ma “prostesc”. Voi fi un exemplu de cum sa nu te comporti cand esti mare, dar de cum sa te comporti cand esti invaluit de soare.