Admir oamenii care pot face ceea eu nu pot.

Mă refer la cei care au un talent pe care eu nu îl am.

Îi admir pe cei care cântă pentru că ridică inimi, pe cei care pictează pentru că te fac să realizezi cât de neputincios eşti în a reda lumea, pe cei care ne pot transpune trăirile şi imaginaţia în cuvinte, dar şi pe cei care pot pilota, pe cei care fac acrobaţii, pe cei care rezolvă probleme la matematică, fizică sau chimie care unui om obişnuit i-ar provoca frustrări, şi lista ar putea continua. Oameni care sunt speciali, la care noi doar visăm că am putea ce face ceea ce pot ei. Cred că fiecare vrea o parte din darul unui astfel de om.

Unii am vrea să cântăm măcar o dată „It’s my life” pe o scenă sau un cântec de dragoste pentru pereche, alţii să facem un potret al unei persoane care ne fascinează, alţii să zburăm peste munţi, alţii să descoperim stele sau să ne scriem memoriile. Şi nu mă luaţi cu „dacă vrei cu adevărat, poţi” pentru că nu e chiar aşa. Ai putea doar încerca şi la final ai avea un rezultat chinuit, nenatural.

Ceilalţi cântă în boxeri în casă, modelează plastiline, decorează camera cu lumânări parfumate şi potpouri, mâzgâlesc agende cu potrete, dorm sub lună, scriu pe bloguri despre ceea ce fac şi asta e.

Mă întorc la ale mele scrieri pentru facultate. Şi ca să fiu în temă, aş vrea să am talentul de a abera… mult.