Pe doua fronturi

Azi mi-am tras o rochie si m-am dus cu prietena mea cea mai buna să vedem Sex & The City 2. Pentru mine a fost a doua oară, dar n-a contat. Este un film savurat de femei. Mai ales de acele femei care se mişcă pe stradă de parcă defilează. Ele au câteva lucruri în comun, dar nu e locul potrivit să vorbesc despre asta.

Ne place pentru că cele patru gaiţe te fac să ieşi din sală cu pieptul înainte, zâmbind şi cu impresia că poţi avea lumea la picioare şi că odată şi odată îl vei găsi pe Făt-Frumos care va avea multe defecte, pe care tu mândră i le vei accepta. Pentru că eşti o supremă ca protagonistele.

Toate prezenţele feminine care au fost în sală radiau când au ieşit de la film. Şi o ţineau numai în „hi-hi-hi, ha-ha-ha!”. Mădă mi-a amintit de cum a numit cândva serialul drept „Biblia pentru femei”.

Ca să mă lecuiesc un pic, m-am grăbit să ajung acasă pentru a mă uita la meci. M-am schimbat în şort şi tricou, m-am aşezat turceşte în faţa televizorului şi am strigat „Andale Espana!”. Am şi înjurat. Aşa ca o femeie ştiţi voi… „Tâmpitule, prostule unde te uiţi?”. M-am simţit la fel de bine ca în sala de cinema când îmi aranjam rochia să nu se şifoneze şi mă credeam o eroină ca toate fufele de lângă mine.

Şi mă gândesc acum la o chestie tricky: teatru vs. dezinvoltură. Ne plac, ne păcălesc, ne trezesc, ne dau speranţe, ne dezechilibrează sau ne readuc la echilibru. Naturaleţe absolută nu există. Ne simţim bine jucând diverse roluri, dar şi manifestându-ne cum avem chef. Ferice de cel care se află pe mijloc… Şi de cel care alege în contextul potrivit, frontul potrivit.