Din seria: sensibilitatea socială se câştigă observând, învăţând şi descriind societatea.

Erving Goffman este teoreticianul conceptului de dramaturgie socială. Conform acestuia, acţiunile noastre publice sunt însoţite de o performare actoricească. Fie că vrem să “dăm bine”, să părem altfel decât suntem, să nu lăsăm o impresie greşită, nefavorabilă, faptele noastre sunt influenţate de “public”.

Tot Goffman enumeră elementele dramaturgiei sociale: performer, regiune din faţă, regiune din spate. În regiunea din faţă, performerul este expus publicului. În regiunea din spate acesta fie îşi pregăteşte performarea fie se refugiază când munca emoţională cauzată de performare devine prea intensă.

Agenţii de salubrizare, pentru specificul muncii lor au un spor de “ruşine” menit să compenseze proastă percepţiei socială a jobului şi faptul că sunt expuşi privirilor semenilor lor. Cred că asta se întâmplă numai în România…

Eu aş pune problema altfel, în termeni goffmanieni. Agenţii trebuie plătiţi în plus pentru faptul că nu au o “zonă din spate” unde să se poată descărca emoţional, ei fiind nevoiţi să suporte privirile, stereotipurile, percepţiile trecătorilor, remarcele acestora. Nu cred că sunt joburi “ruşinoase” (în accepţiune socială, nu etică) şi nici nu cred că menţinerea sintagmei “spor de ruşine” este benefică.