Dar vai, nu ai de gand sa pleci din Romania?

Să vă spun o mică poveste combinată cu o altă poveste din care veți înțelege că sunt o sentimentală, patrioată, care ar pleca din țară, dar nu face asta pentru că… este o sentimentală și o patrioată. Și ușor ignorantă.

Se făcea că s-a întâlnit mama cu o amică de-a mea din copilărie, întâmplător, la stația de metrou din cartier. Fusesem prietene “pe vecie” pe vremea când ne jucam de dimineața până seara în fața blocului, până când m-am mutat la câteva străzi distanță, iar prietenia noastră s-a rupt. Să zic că aveam vreo 12 ani. Buuun. Ea îi povestește mamei ce a mai făcut, iar mama își laudă puiul cum se pricepe mai bine. “Dar cum, nu vrea să plece din țară?”, îi taie vorba fosta mea best friends forever (cică BFF s-ar prescurta).

Na, mama ce să zică… Știa de la mine că n-am nicio intenție să plec, așa că a băgat-o pe aia cu “Se descurcă aici, n-are de ce să plece”. Amica insistă că ea și mai mulți prieteni de-ai ei își aranjează apele să plece pentru că sunt scârbiți de clasa politică, mizeria din București, lipsa de respect, prostia, sărăcia. Fata nu e de condamnat, are dreptate, mai ales că este într-un moment în care nu are nicio perspectivă.

Dacă aș împărți o foaie în două și aș scrie într-o parte motivele care mă îndeamnă să plec, iar pe cealaltă pe cele care mă influențează să rămân, probabil prima parte ar conține o listă mai lungă. De fapt, am făcut treaba asta în minte acum 3 ani, când eram decisă să plec un an în Spania cu bursă Erasmus. Lucram de mult timp și îmi pusesem nişte bani deoparte ca să fiu cât de cât acoperită financiar la început.

Voiam să îmi găsesc job acolo și să trăiesc o bună perioadă de timp. Nu mi-am pus problema să rămân definitiv, dar voiam neapărat să plec din țară. Nu-mi mai găseam rostul aici, toate mă enervau. Și le spuneam prietenilor că plec sigur dacă nu mă îndrăgostesc. Cum nu v-am povestit nimic pe blog de vreo experiență în Spania, e clar că m-am îndrăgostit și am rămas pe meleagurile noastre. Sincer, nu regret alegerea făcută; ocazie să plec am oricând, dar dragostea nu vine așa oricum. Ai, ai , ai!

Financiar mă descurc, îmi place meseria mea, îmi place să îi am aproape pe cei dragi, iar bubele României nu au fost suficient de puternice, indiferent de cât de multe sunt, pentru a mă face să plec. M-am plimbat în țara asta mult, am văzut locuri nespus de frumoase și am întâlnit oameni care m-au făcut să mă simt mică prin modestia, curajul, puterea, simplitatea și în același timp greutatea vieții lor.

Îmi place să mă refugiez în weekend-uri la munte, rămân fără vorbe când stau pe o pajiște într-un cătun uitat de lume, mi-e drag de imaginea mamei când îmi deschide zâmbitoare ușa, mi-s dragi prietenii când ne strângem la un joc de mimă la sfârșit de săptămână, sunt fericită să stau cu domnul meu într-un apartament mic, respir ușurată când după o zi de muncă mă retrag într-o ceainărie, mă bucur că am ceea ce am și că nu am mai puțin. Da, vreau mai mult, dar am răbdare și muncesc. De fapt, în mare, toată ideea e că nu sunt un caz care nu are nimic de pierdut dacă pleacă.

Din păcate, de fiecare dată când deschid televizorul pe ştiri sau ies prin București dau de mizerie. O ignor ca o pisică ce trece pe lângă un coteț de porci.

Mulțumesc, asta a fost tot.