Sometimes I just can’t…

Sunt unele perioade în care se adună mult prea multe. În care simți că totul e fragil, că totul se prăbușește.

Și nu ar fi prima dată… știu că am puterea să trec peste acele momente. Dar aș vrea pur și simplu înainte să… jelesc. Să fiu supărată o vreme, să plâng, să bolesc emoțional și apoi să văd e mai fac.

E unul dintre posturile alea pe care vreau să le scriu doar pentru a le reciti peste un an sau doi. Să îmi aduc aminte și să simt… să simt că într-adevăr după a fost bine. Că am trecut și peste asta.

Adevărul e că pun suflet și mă amărăsc pentru orice… mamei cel puțin mereu i-a fost teamă de asta. Când eram prin liceu, când mai făcea clasa noastră acțiuni de caritate, mai că nu mă lăsa să merg la case de bătrâni, orfelinate, copii bolnavi, pentru că știa că mă întorc mereu tristă și aveam o stare de lâncezeală 2-3 zile. Mi-e că dacă s-ar întâmpla ceva rău… mai că nu mi-ar povesti ca să nu sufăr…

Dar nu pot fi altfel…

Săptămâna asta a murit tatăl unei colege de muncă. E trist să vezi cum o fată veselă, mereu zglobie și zâmbăreață… s-o vezi cum suferă atât.

Și apoi… la două zile… am aflat că a murit nașa mea. Asta m-a întristat din numeroase motive. Unul e pierderea ei în sine. Nașii mei (și mereu aici îi includ și pe copiii lor) au fost niște oameni minunați, niște părinți spirituali adevărați. Încă mai țin minte cum mergeam la ei, cum ne lăsau să le răscolim casa cu mâinile noastre curioase, cum s-au înțeles bine cu bunicii meu și au ajutat-o mereu pe mama. Și mai ales că au fost nași și pentru fratele meu, care nu a avut noroc cu niște nași atât de buni.

Cu o săptămână înainte chiar îmi povestise mama că deși era bolnavă, întrebase de noi, ce mai facem… și că i-a spus că e foarte fericită când a mai auzit de noi. Sunt tristă și pentru că știu că bunica suferă. Pentru că a pierdut o prietenă. Pentru că de fiecare dată când mai moare cineva, mai ales mai tânăr decât ea, începe să se gândească la propria moarte. Pentru că la fel ca mine e impresionabilă de orice. Și pentru mama sunt tristă, pentru că din pricina unor persoane fățarnice, care se dau mari „cumătrii” deși nu au știut să fie părinți, nu a putut merge decât la priveghi și să ducă o coroană de dimineață. Pentru că mi se rupe sufletul să le aud pe ele plângând…

Apoi… zilele astea am încetat să mai lupt pentru un lucru în care am pus mult suflet în ultimii trei ani. M-am dat bătută. N-am mai putut. Nu mai pot. Nu am mai știut ce să fac, cum să mai lupt. Mi-am dat seama că mai rău făceam… că așa e mai bine… dar tot e greu. Am simțit că renunțând mi-am bătut joc de multe… dar cred că era momentul să renunț.

Și vineri seara… ca să fie tot tacâmul… mă sună o prietenă și îmi povestește de ce i s-a întâmplat… Ei bine, deși nu sunt genul de om care să creadă în idealisme, unii oameni din viața mea îi prefer idealiști. Așa cum prefer ca sora mea să își păstreze inocența. Oamenii de genul mă mai fac să îmi păstrez oarecum speranța… nu știu… aș lupta oricât să le păstrez idealismul. Și ea și-a pierdut o idee… mă rog… nu pot spune multe… dar am simțit aflând că lumea mea se dărâmă… că mă doare mai mult decât pe ea că și-a pierdut ideea. Mă răvășit… era ciudat… parcă ascultam în vis… nu vroiam să cred…

Cred că toate lucrurile astea m-au dărâmat așa tare că organismul meu a cedat și el.

M-am trezit de dimineață cu dureri groaznice de stomac. Nimic nou poate la gastrita mea… dar în ultimii 2 ani chiar am avut grijă… chiar… stăteam pe jos chircită de durere. Fratele meu a vrut chiar să cheme salvarea la un moment dat, pentru că mi s-a mai întâmplat în timpul unei astfel de crize să vomit cu sânge. N-am vrut să o îngrijorez mai mult pe mama… și oricum am scăpat de durerile mari după o pastilă pentru stomac. Însă apoi m-a luat toată ziua o stare proastă… cu dureri de articulații, oboseală, stare proastă, senzație de parcă aș fi vomat o zi întreagă… organismul meu a cedat… am dormit aproape toată ziua.

Am avut frisoane… Fratele meu a fost îngrijorat… știa că reacționez puternic în momente grele… i-a spus mamei ca să stea de vorbă cu mine, să mă mai aline. M-am supărat pe el. Mama i-a spus și bunicii. A fost dureros să o aud plângând în telefon, că dacă era sănătoasă venea la noi să ne îngrijească, să ne gătească ea să nu mai facem probleme de la dodii.

Azi am vrut să dorm… să dorm și să mă trezesc undeva acum 3 ani… nu… nu peste ceva timp… cine mai știe ce se mai întâmplă?

O să trec peste toate astea. Sunt sigură. Am pentru cine să fiu puternică.

Dar vreau să jelesc acum… vreau să bolesc… nu mai am somn… dar vreau să fac ceva să uit… să scriu… să scriu ca să uit acum și să îmi reamintesc cândva…